1950.
doua culori si un maxim de doua milioane de puncte de marimea unui varf de par care influenteaza incredibil de putin dar indeajuns de semnificativ imaginea perceputa de ochiul uman incat sa o faca unica. intre patru milioane imagini unice.

un fotograf nesabuit care ar fi risipit trei filme la o premiera cinematografica, si care ar fi fost prezent pe parcursul a treizeci de ani de cariera la trei premiere pe an, si care ar fi developat de fiecare data, sa spunem din greseala, intregul film in loc de cele mai semnificative cadre, ar fi obtinut intro viata intreaga doua mii de imagini. daca ar fi existat inca 1999 fotografi de presa ca el, cifra de patru milioane ar fi putut fi atinsa.

2007.
32 miliarde de culori si o paleta de instrumente variind intre 4 si 32 milioane de pixeli, cu o medie ponderata de 10 milioane. adica vreo 320,000,000,000,000,000 imagini unice. 320 de milioane de miliarde.

un locuitor al Terrei din ziua de azi care a detinut cel putin un aparat de fotografiat, va fi declansat in medie de vreo 5000 de ori in intreaga sa viata. ne-ar trebui pe putin cate zece mii de clone pentru fiecare om in viata, ca sa ajungem la suma aia lunga de mai sus de fotografii.

cifrele astea sunt bazaconii. dar asta nu face mai putin adevarat ca in ciuda acestor cifre, peste 99,99% din imaginile din ziua de azi sunt la fel una cu cealalta. prin banalitate, prin mediocritate, prin tendinta de a copia, prin dorinta de a te integra, prin necesitatea de a fi popular, prin faptul ca exista template-uri si tutoriale, prin faptul ca prostia se cumpara, se colectioneaza, si se aseaza la loc de cinste. si anticipand ca si tu vei citi asta, iti pot spune, uitandu-ma la tine, ca exista o probabilitate de 87% ca toate imaginile tale sa se incadreze in alea 99,99%.



acum te intrebi de ce ai citit pana aici, sau ti-a sarit fraza asta in ochi ca sta singura.



si acum citesti mai departe ca te-a intrigat fraza de mai sus. adevarul e ca dintre toate fotografiile, multe sunt chiar unice. si fiecare dintre noi avre asa ceva. cand te-au pus ai tai prima data in fundul gol pe paturica, cand ai facut prima buba, cand te-ai ridicat prima data in picioare tinandu-te de mobila, prima coronita, primul buletin, primul permis de conducere. si toate celelalte care au fost mult mai multe de una: vacantele cu ai tai, berile cu prietenii, meciurile vazute pe stadion, urcarile pe munte, iesirile cu cortul, rasariturile, apusurile, concerturile, petrecerile, absolvirile, prietenele. sau pur si simplu datile cand ieseai cu gasca in oras si mai trageai cate o poza. toate au povestea lor, pe care o stiu numai cei care au fost acolo, si pe care o spune fiecare in felul lui, la fel de fericit, implinit, si dornic sa o faceti din nou, si alta data, si mai lata. oamenii sunt unici, si ei fac povesti unice. si toate fotografiile acelea sunt unice, tocmai si doar fiindca au povestea lor.

fotografia fara poveste e risipa de pigment. asta trebuia sa invatam toti, inainte sa apasam prima data pe buton. si nu era greu. trebuia doar s-o ascultam pe bunica pentru cateva minute cum povesteste rasfoind albumul. "asta a fost facuta", "aici erau", "uite-i pe", "uite cand era inca", "uite cand am", "aici deja au", "pe asta mic il recunosti?". povesti sunt peste tot, in fiecare clipa. si la fel cum povestitorul de langa foc trebuie sa te faca sa ai impresia ca ai fost si tu acolo, la fel si fotograful trebuie sa-ti faca ochii vada ce trait el. si acum pun concluzia, fara alineat si paragraf nou ca altfel ti-ar fi sarit in ochi si n-ai mai fi citit restul textului: singura ta sansa sa creezi o imagine istorica in viata asta e sa-ti arunci tot echipamentul foto. pff. ce concluzie patetica.